duminică, 17 mai 2009
sâmbătă, 16 mai 2009
Prima Zadarnica Poezie
Nu ti-am scris nicicand.
Abia acum, cand mi-ai ramas numai in gand,
M-am decis a-ti scrie.
E prima zadarnica poezie.
Ma plimbam azi-dimineata pe o raza
si ascultam cum canta vantul.
Mi te-am adus aminte,
fara sa stiu ce e cu mine,
fara sa vreau sa-mi tin in lanturi gandul.
N-am sa-ti mai scriu nicicand,
Chiar daca mi te mai intorci in gand.
Si nimeni n-are s-o mai stie.
E ultima mea zadarnica melancolie.
duminică, 10 mai 2009
joi, 7 mai 2009
Oameni Fara Doar si Poate
Se intampla o data. Ii vezi... si-atat.
Sunt oameni fara chip. E prietenul prietenului prietenului tau, cu care faci cunostinta pe strada; e vanzatoarea din Berceni; e colegul de bancheta din tren; prietena verisorului; un coleg de liceu; sunt miile de oameni cu care imparti metroul zi de zi. Pentru un singur moment, unul singur, respirati acelasi aer. In mintea ta nu au chip... doar trasaturi vagi. Cam asa cum se intampla cu visele.
Apoi mai sunt oamenii fara nume. Cu astia e mai nasol. De fiecare data te pun in ipostaza jenanta de a te intalni cu ei si de a nu stii de unde sa ii iei. Iti zambesc larg, te intreaba ce mai faci, daca mai ai acelasi/ aceeasi iubit(a), daca mai lucrezi in acelasi loc... Si in tot timpul asta tu stai si te intrebi de unde Dumnezeu stie atatea lucruri despre tine... si scormonesti prin memorie ca intr-un sac cu vechituri si nu reusesti sa dai decat raspunsuri optimiste, cu un zambet tamp pe fata si sa intrebi, din politete, acelasi lucru.
Oamenii fara glas sunt cei mai de treaba. Dar sunt misteriosi si tristi. Si fac din tine un mare frustrat. De data asta iti aduci aminte clar: loc, zi, circumstante, miscarea astrelor pe cer. Dar cu ei nu poti sa schimbi doua vorbe. Desi ai vrea. Iti plac. Macar de-ai stii cum ii cheama! Si totusi... ar fi asa penibil...
Cu oamenii fara tara e amuzant. Te intalnesti cu ei unde nici cu gandul nu gandesti... si cand ti-e lumea mai draga! Desi stati la doua strazi distanta, nu v-ati intalnit de doi ani. Si cand fugi la mare ca sa te eliberezi... poc! Cand te distrezi mai abitir si zici ca aici chiar n-are cine sa te cunoasca... cioc, cioc! pe umar, un zambet cat toata fata... si corabiile s-au dus la fund!
Cheers to you, all the shapeless, faceless, young and restless people in my life! Espero veros cuanto antes! Vous etes mes amis inconnus e gosto muito de voces... lontano o vicino, fara doar si poate!
Narod, persone, populli, xopa, gent, ljudi, mennesker, lide, mensen, people, inimesed, mga tao, ihmiset, gens, xente, Leute, emberek, orang-orang, laudis, zmones, nies, folk, ludzie, pessoas, oameni, l'udia, ljudje, gente, manniskor, insanlar!!!
Sunt oameni fara chip. E prietenul prietenului prietenului tau, cu care faci cunostinta pe strada; e vanzatoarea din Berceni; e colegul de bancheta din tren; prietena verisorului; un coleg de liceu; sunt miile de oameni cu care imparti metroul zi de zi. Pentru un singur moment, unul singur, respirati acelasi aer. In mintea ta nu au chip... doar trasaturi vagi. Cam asa cum se intampla cu visele.
Apoi mai sunt oamenii fara nume. Cu astia e mai nasol. De fiecare data te pun in ipostaza jenanta de a te intalni cu ei si de a nu stii de unde sa ii iei. Iti zambesc larg, te intreaba ce mai faci, daca mai ai acelasi/ aceeasi iubit(a), daca mai lucrezi in acelasi loc... Si in tot timpul asta tu stai si te intrebi de unde Dumnezeu stie atatea lucruri despre tine... si scormonesti prin memorie ca intr-un sac cu vechituri si nu reusesti sa dai decat raspunsuri optimiste, cu un zambet tamp pe fata si sa intrebi, din politete, acelasi lucru.
Oamenii fara glas sunt cei mai de treaba. Dar sunt misteriosi si tristi. Si fac din tine un mare frustrat. De data asta iti aduci aminte clar: loc, zi, circumstante, miscarea astrelor pe cer. Dar cu ei nu poti sa schimbi doua vorbe. Desi ai vrea. Iti plac. Macar de-ai stii cum ii cheama! Si totusi... ar fi asa penibil...
Cu oamenii fara tara e amuzant. Te intalnesti cu ei unde nici cu gandul nu gandesti... si cand ti-e lumea mai draga! Desi stati la doua strazi distanta, nu v-ati intalnit de doi ani. Si cand fugi la mare ca sa te eliberezi... poc! Cand te distrezi mai abitir si zici ca aici chiar n-are cine sa te cunoasca... cioc, cioc! pe umar, un zambet cat toata fata... si corabiile s-au dus la fund!
Cheers to you, all the shapeless, faceless, young and restless people in my life! Espero veros cuanto antes! Vous etes mes amis inconnus e gosto muito de voces... lontano o vicino, fara doar si poate!
Narod, persone, populli, xopa, gent, ljudi, mennesker, lide, mensen, people, inimesed, mga tao, ihmiset, gens, xente, Leute, emberek, orang-orang, laudis, zmones, nies, folk, ludzie, pessoas, oameni, l'udia, ljudje, gente, manniskor, insanlar!!!
sâmbătă, 2 mai 2009
vineri, 1 mai 2009
Lipscani
Un arhitect gaseste o placuta albastra mancata de rugina pe care candva statea scris mandru "Strada Smardan". Isi freaca barba, ridica dintr-o spranceana, arunca placuta si priveste cum se inalta cladirea lui de sticla. Doi batranei se opresc si suspina, cu ochii la noul colos pe care nu il recunosc: "Ce-au facut din tineretea noastra?"
Acasa, arhitectul isi intreaba batrana mama: "Mama, cum era Strada Smardan?" Batrana il sageata cu privirea. Fiul ei e unul dintre cei care i-au ucis amintirile.
"De ce vrei sa stii? Acum nu mai conteaza. Lipscaniul nu se povesteste. Lipscaniul a murit."
Pentru ca barbatul staruie, femeia continua, cu privirea pierduta pe geam, povestind mai mult pentru ea:
"Eu ma pierdeam mereu pe stradutele alea. Cateodata intentionat. Pe Lipscani mergeai daca vroiai sa iti lasi sufletul sa respire. Sau daca tanjeai dupa o noapte de pierzanie. Daca aveai nevoie de muzica buna si de oameni frumosi. Locul nu era neaparat frumos cand eram eu tanara. Cladirile stateau sa cada si erau locuite de oameni dubiosi. Pe dalele de piatra iti rupeai picioarele, sobolani cat pisicile iti taiau calea, erau multe colturi intunecate si urat mirositoare. Dar Lipscaniul era o fiinta. Strazile lui erau vene prin care curgea viata. Viata pura si nemascata, viata exact asa cum e ea. Lipscaniul era sincer si noi il iubeam pentru ca nu se impopotona cu lumini si firme sclipitoare. Oricine era binevenit. Unii veneau din placere, altii doar ca sa invete. Erau locuri in care pierdusera nopti si parintii nostri, si in care inca se mai spargeau pahare, timpane, unde curgeau rauri de bere si tot felul de substante interzise. Erau cluburi precum "Fire" sau "Club A" in care mirajul noului venit tinea cam doi ani. Dupa care ii cadea in dizgratie. Noul venit era acum vechi si spunea ca clubul si-a pierdut din farmecul de alta-data. Dar noi-veniti soseau mereu. Si cluburile astea au rezistat zeci de ani. Pe langa astea, puteai sa alegi mereu altceva. Si pe o singura noapte puteai scoate un cocteil de alternativ, reggae, metal, punk, muzici interbelice, Drum & Bass si breakbeat... habar n-aveti voi azi!
Vara stateam la "Arcade", "La Prieteni" si in "Valea Regilor". Iarna mergeam in "Amsterdam" sau ne sufocam de caldura in "Expirat". Daca vroiam atmosfera excentrica, lume colorata si muzica de soi, apoi aveam puzderie: "Cool Cat", unde ne contopeam cu desenele de pe pereti; "Interbelic", unde barmanii nu te lasau sa pleci. Si-apoi locuri unde nu rezistai daca nu iti placea muzica: "Suburbia", "Lucky 13", "Revenge"...
In duminicile insorite de primavara, mergeam la cofetaria aia scumpa... nu mai stiu cum se numea... si mancam inghetata. Mai mergeam si la film, desi nu ma dadeam in vant dupa cinematografe. Ironic, Teatrul de Comedie era pe Lipscani...
Si cate ar mai fi de povestit... Dar, fiule, Lipscaniul se traieste! Acum in Bucuresti bate o inima artificiala, sa stii! Sub dale de piatra au fost ingropate vise, amintiri, tinerete... Si vreunul din excavatoare va gasi probabil sub mormane de moloz urma noptilor de ratacire, a diminetilor mahmure, a verii fara sfarsit..."
Acasa, arhitectul isi intreaba batrana mama: "Mama, cum era Strada Smardan?" Batrana il sageata cu privirea. Fiul ei e unul dintre cei care i-au ucis amintirile.
"De ce vrei sa stii? Acum nu mai conteaza. Lipscaniul nu se povesteste. Lipscaniul a murit."
Pentru ca barbatul staruie, femeia continua, cu privirea pierduta pe geam, povestind mai mult pentru ea:
"Eu ma pierdeam mereu pe stradutele alea. Cateodata intentionat. Pe Lipscani mergeai daca vroiai sa iti lasi sufletul sa respire. Sau daca tanjeai dupa o noapte de pierzanie. Daca aveai nevoie de muzica buna si de oameni frumosi. Locul nu era neaparat frumos cand eram eu tanara. Cladirile stateau sa cada si erau locuite de oameni dubiosi. Pe dalele de piatra iti rupeai picioarele, sobolani cat pisicile iti taiau calea, erau multe colturi intunecate si urat mirositoare. Dar Lipscaniul era o fiinta. Strazile lui erau vene prin care curgea viata. Viata pura si nemascata, viata exact asa cum e ea. Lipscaniul era sincer si noi il iubeam pentru ca nu se impopotona cu lumini si firme sclipitoare. Oricine era binevenit. Unii veneau din placere, altii doar ca sa invete. Erau locuri in care pierdusera nopti si parintii nostri, si in care inca se mai spargeau pahare, timpane, unde curgeau rauri de bere si tot felul de substante interzise. Erau cluburi precum "Fire" sau "Club A" in care mirajul noului venit tinea cam doi ani. Dupa care ii cadea in dizgratie. Noul venit era acum vechi si spunea ca clubul si-a pierdut din farmecul de alta-data. Dar noi-veniti soseau mereu. Si cluburile astea au rezistat zeci de ani. Pe langa astea, puteai sa alegi mereu altceva. Si pe o singura noapte puteai scoate un cocteil de alternativ, reggae, metal, punk, muzici interbelice, Drum & Bass si breakbeat... habar n-aveti voi azi!
Vara stateam la "Arcade", "La Prieteni" si in "Valea Regilor". Iarna mergeam in "Amsterdam" sau ne sufocam de caldura in "Expirat". Daca vroiam atmosfera excentrica, lume colorata si muzica de soi, apoi aveam puzderie: "Cool Cat", unde ne contopeam cu desenele de pe pereti; "Interbelic", unde barmanii nu te lasau sa pleci. Si-apoi locuri unde nu rezistai daca nu iti placea muzica: "Suburbia", "Lucky 13", "Revenge"...
In duminicile insorite de primavara, mergeam la cofetaria aia scumpa... nu mai stiu cum se numea... si mancam inghetata. Mai mergeam si la film, desi nu ma dadeam in vant dupa cinematografe. Ironic, Teatrul de Comedie era pe Lipscani...
Si cate ar mai fi de povestit... Dar, fiule, Lipscaniul se traieste! Acum in Bucuresti bate o inima artificiala, sa stii! Sub dale de piatra au fost ingropate vise, amintiri, tinerete... Si vreunul din excavatoare va gasi probabil sub mormane de moloz urma noptilor de ratacire, a diminetilor mahmure, a verii fara sfarsit..."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)